Descopăr că nu am nici tărie, nici energie, şi gustul ăsta nu e de ceai, iar firele de iarbă ce se adună în ceaşca fără toartă nu-mi vine să le înghit, ci să le zvârlu.. Între timp, ziua se încinge, soarele se ridică în tării.
Mă întreb de ce am mâinile atât de albe şi de moi? Poate pentru că.. Ahh sublim tresări şi-mi întorsăi capul spre peretele pictat.
Mă văd pe mine, tinerică, micuţă, roşcată, destul de frumuşică, dar cu o ură care a devenit nucleul intrigilor din interiorul meu. Mă sufocă gândul că o să mai iubesc o dată, încă o dată aceeaşi persoană, în fiecare zi acelaşi bărbat subţire, sonor şi transparent.
Mă apropii de geam şi de aici, de sus, mă uit, mă uit la minunea trandafirie, translucidă. Cu sprâncenele adunate şi privirea atentă pe toţi cei care îmi schimbă ziua, prospectând parcă localizarea lui în inima mea, localizare încă nedezvaluită, dar care ar putea aparea mâine în aceşti oameni. Oricine l-ar putea iubi, oricare dintre aceşti oameni ar putea să îl aibă în inimă.
Vremea nu e de nici un fel, nici nu observ cum e.
Nu poate fi vorba de regrete sau, în orice caz, există, oarecum, justificări, în situaţiile în care chipul tău îmi provoacă o senzaţie nevralgică.
Întorcându-mă la tine, mă gândesc că merg pe coridorul dintre două veşnicii. De-o parte - eu. De cealaltă - tu. Voi fi veşnic o veşnicie, veşnică precum stelele. Precum galaxiile.
Însă eu, epuizându-mi argumentele "strălucite", cedez tocmai în acest moment.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu